Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pagini de jurnal (51)

        de Gheorghe Grigurcu

Cioran mărturiseşte că după cutremurul din 1977, cînd i-a parvenit ştirea falsă că Sibiul s-ar fi dărîmat, a fost cuprins de o mare tulburare. În această stare a avut tentaţia de-a intra într-o biserică, apoi într-o casă de toleranţă. În cele din urmă s-a dus la cinematograf. Din gestul său să deducem oare că arta e o medie între biserică şi bordel?

*

Poetul G. V. e foarte consecvent în a atinge un anumit ţel, după care e… foarte inconsecvent. Pesemne îşi investeşte consecvenţa într-un alt ţel, legat de o altă persoană utilă.

*

O văd zilnic pe M. Femeie aparent harnică şi conştiincioasă, roboteşte tot timpul, purtînd în suflet credinţa nestrămutată în Iehova, din a cărui congregaţie de martori face parte. A optat, aşadar, în simplitatea sa blajină din născare ori poate doar molatică, pentru o speţă de Dumnezeu nu numai diferită de celelalte, ci şi opusă lor (pentru unii neoprotestanţi e mai important să se răfuiască cu alte culte megieşe decît cu ateismul!). Dar nu împing critica mai departe. Poate că pentru M. e mai bine să se identifice cu o ipostază precis delimitată a lui homo religiosus, cu puncte doctrinare asupra cărora nu admite nici cea mai vagă îndoială şi cu prescripţii comportamentale severe, aidoma unor porunci date robului de către supremul stăpîn. Căci astfel crezul i se suprapune peste structura rustică, obişnuită cu ordinea concretului, fixată în parametri pragmatici. Prea multă imaginaţie ar conturba-o, ca şi o minte mai iscoditoare, tentată poate a se opri la mijlocul drumului, punînd întrebări acolo unde răspunsul nu se poate detaşa de întrebare… Mă intrigă însă altceva. Şi anume amestecul conduitei religioase, lipsite de latura sa de fariseism (aşa cum se întîmplă de nenumărate ori), cu pornirile ancestrale ale ţăranului: impulsul achizitiv, incredulitatea, o inevitabilă viclenie izvorînd din ele. Uneori bunătatea trage cu delicateţe o cortină peste atari incongruenţe. Alteori însă ele ies la iveală necruţător, precum motorul unei maşini căreia i s-a ridicat capota. Atrasă şi-ntr-o direcţie şi-n alta, o asemenea fiinţă nu poate opta decisiv pentru una din ele, întrucît nu se poate rupe de natura sa duală, nu poate deveni un alt om. Am impresia că, în felul acesta, M. e un suflet chinuit fără a-şi da seama. O încearcă o suferinţă fără verb, de-o inocenţă cvasianimalică.

*

Sînt oameni care nu pot trăi în lume şi-L aleg pe Dumnezeu. Sînt oameni care pot trăi în lume şi-L aleg pe Dumnezeu. Ar fi foarte greu de spus care sînt preferaţii Domnului.

*

Copilul e o fiinţă minunată pentru că nu are Destin. Chiar dacă ursitoarele i-au făcut o menire la naştere, n-o conştientizează. Neavînd Destin, e liber în raport cu Lumea (Destinul reprezintă o servitute faţă de Lume).

*

Aflu că într-o clinică din Buenos Aires medicii vin la consultaţii înveşmîntaţi în clovni, unii din ei luînd chiar lecţii de actorie. Oare epoca noastră, psihanalitică prin excelenţă, e gata a înlocui vechiul slogan, pîine şi circ, cu pîine şi medicină?

*

Îmi amintesc de ironia cu care Ovidiu Cotruş îmi povestea despre relaţiile lui cu Mircea Zaciu. Ca student mai tînăr cu cîţiva ani, cel de-al doilea se ploconea de la distanţă în faţa celui dintîi, socotit un fel de guru al studenţimii. După ieşirea lui Ovidiu Cotruş din închisoare, Mircea Zaciu, coşcogeamite prof. univ., se făcea a nu-l vedea…

© 2007 Revista Ramuri